Tot timpul, la începutul anului, aproape fiecare are gândul (unui nou) Începutului. Este momentul bilanţului şi, implacabil, sfârşitul şi începutul anului ne duce cu gândul la schimbări, ajustări, transformări, înnoiri. Cele mai complexe şi interesante sunt cele care urmăresc interiorul. Să îţi altoieşti propria personalitate, să cauţi transformarea omului dinlăuntru, să fii mai altruist cu semenii sau mai iubitor prietenii, mai răbdător cu soţia, mai blând cu copii, mai perseverent cu şcoala, mai spiritual, mai înţelept, mai cumpătat, să renunţi la unele vicii etc. Să cauţi, într-un cuvânt, armonia interioară. Fiecare, măcar pentru câteva momente, se refugiază în sine şi mediteză la propria-i persoană. Incontestabil, planurile sunt nobile, iar clocotul frământărilor fiecărui om nu pot fi reproduse prin scris la intensitatea lor. Totuşi, dacă analizăm retrospectiv, probabil că aceleaşi gânduri şi trăiri, care au căutat binele le-am avut şi la sfârşitul anului 2010. Şi, de îndată ce vrem ca în 2012 să rezolvăm ce nu am rezolvat în anul precedent, înseamnă că planurile făcute la sfârşitul lui 2010 au ieşit anapoda. Sigur, nu înseamnă că toate întrebările legate de perplexităţile noastre ar trebui să-şi găsească răspunsul bătând din palme, mecanic, însă nu pot să mă întreb: de ce în marile transformări interioare pe care le întreprindem eşuăm jalnic? Sfântul Apostol Pavel tratează, în Epistola către Romani, capitolul 7, acest faliment: "Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!". Pavel prezintă zbaterea din forul interior al individului, subliniind starea de neputinţă a omului care încearcă să facă binele, dar nu reuşeşte, punând accent pe natura pervertită a fiinţei umane prin păcatul originar şi implicaţiile mult mai serioase ce decurg de aici: omul este robul păcatului. În mod tragic, deşi intrarea păcatului în lume ar fi trebuit să îl facă pe om liber - "(...)vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu" (Gen: 3.5)", acesta îl ţine pe om într-o robie care este cumplită, pentru că săvârşirea păcatului are inevitabil consecinţei asupra conştiinţei, care este mustrată şi de unde derivă frământarea şi chinul remuşcării. Pavel se referă, în acest pasaj din capitolul 7, la omul care vrea să facă binele fără să acceseze darurile lui Dumnezeu: harul divin şi puterea Duhului Sfânt. Aici intervine Cuvântul lui Dumnezeu, care are rolul să îi redea omului libertatea prin puterea harului divin.
Am făcut această digresiune pentru a concluziona că strădania (strădanie ancorantă în propriul ego) de a înfăptui transformarea interioară prin facerea binelui, nu este decât slavă deşartă. Intenţia de a căuta să sculptezi frumosul în interior prin fapte bune (nu mă refer la purtarea convenţională, ci la ceea ce am precizat la început - creşterea dragostei faţă de semeni, renunţarea la unele vicii etc.) apelând la divinizarea eului, nu poate fi decât sortită eşecului. O astfel de încercare nu este decât auto-adorare, narcisism păgubitor şi periculos.
Asemenea lui Raskolnikov, personajui lui F.M. Dostoievski din romanul Crimă şi pedeapsă, doar atunci când îţi îndrepţi privirea spre planul universal al Creatorului, poţi spune că din 2012 "începe o nouă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume în alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci".
La mulţi ani tuturor!
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu