Oamenilor le este frică să fie liberi

Scriu articolul plecând de la o realitatea cunoscută: nu ne mai interesează trecutul. Zilele trecute, pe 22 decembrie, am făcut un “sondaj” în rândul unor cunoscuţilor pe care, întâmplător i-am întâlnit pe stradă, şi i-am întrebat dacă ştiu ce comemorăm în acea zi. Am iniţiat această "acţiune" nu din pedanterie, ci din curiozitate şi pentru a mi se confirma ceea ce ştiam deja.

Nu ne mai cunoaştem istoria recentă. Nici măcar nu ne mai interesează. Docili, parcă suntem storşi de vlagă şi nu mai avem aşteptări. Niciun mesaj nu ne mai inspiră încredere sau emulaţie. Precum nişte rotiţe dintr-un angrenaj impersonal, ne comportăm de parcă am funcţiona mecanic, fără scop. Nu ne mai interesează de unde venim, încotro mergem, cine suntem şi care-i rostul nostru. Ne enervăm când suntem deconectaţi de la rutina zilnică de „cereri pedante” care fac referire la concepte metafizice.

Pe bună dreptate, atitudinea defetistă si dezamăgirea profundă a marii majorităţi a populaţiei îşi trage seva din decreptitudinea (morală) în care bălteşte spaţiul politic.

Pot vorbi despre ceea ce, empiric, pot sesiza. Ideea de libertate pare ca e pe ducă. Acum 22 de ani tineri de vârsta mea au murit pentru acest concept abstract, fără a avea, poate, „erudiţia” unora din ziua de astăzi sau posibilitatea de a „filosofa” pe marginea acestui subiect. Au ieşit în stradă şi au murit pentru libertate pentru că regimul opresiv şi despotic le-o îngrădea. „Libertatea este partea divină din om”, spunea Petre Ţutea, iar toate năzuinţele oamenilor pentru libertate de-a lungul istoriei dovedesc acest lucru.

Acum, în discursul public, sa vorbeşti despre libertate pare desuet. Deşi din cauza lui Marx s-a întâmplat cel mai cumplit genocid din istorie (peste 50 milioane de morţi, însă niciodată nu vom şti cu adevărat câţi au fost), numele acestuia este universal cunoscut, iar numele teoreticienilor liberali sunt date uitării (cu excepţia specialiştilor din domeniu şi a publicului cultivat, tot mai restrâns).

Un studiu de caz elocvent este percepţia lui Edmund Burke in ceea ce priveste Revoluţia Franceză. A ramas in istorie ca fiind retrograd, conservator si care, deşi a avut dreptate în privinţa aproape a tot ce a spus împotriva Revoluţiei Franceze, nu a schimbat impresia despre ceea ce s-a întamplat între 1789 şi 1799. Revoluţia Franceză, care stă, fără putinţă de tăgadă, la  originea ororilor revoluţionare ale secolului XX, a rămas considerată de posteritate ca fiind sursa progresului politic modern. Pentru cineva care are simţul realităţii, pentru cine e dispus să renunţe la toate clişeele progresiste ale modernităţii, care ştie că evenimentele în istorie stau ca pildă pentru generaţiile viitoare, cartea lui Edmund Burke este un exemplu grăitor, profetic chiar în ceea ce priveşte mesajele seducătoare revoluţionare. La un an după declanşaraa uraganului ideologic, aparent perfect umanitarist, autorul a semnalat crimele şi elementele nocive pentru înţelegerea conceptului de libertate. Revoluţia bolşevică ca împlinire a Revoluţiei Franceze, apoi statul iacobin-totalitar, în cele două ipostaze pe care le-a cunoscut în secolul al XX-lea, nazisto-fascistă şi comunistă, sunt dovezi irefutabile că premoniţia lui Burke a fost una justă. Însă ce am învăţat de la el?

Edmund Burke este un nume sinonim cu conservatorismul, progresiştii considerându-l chiar reacţionar. Analiza sa asupra revoluţiei nu se mai găseşte în cărţile de istorie. Cărţile de istorie învaţă elevii că atunci au câştigat drepturile omului, că acolo a început emanciparea individului, momentul eliberării sale de sub auspiciile dogmatice ale Vechiului Regim, care ţinea populaţia în incultură şi propagandă ideologică religioasă.

Dacă ne debarasăm de miturile şi de mentalitatea progresită, Edmund Burke a avut dreptate. Însă istora îl pezintă ca fiind un conservator, iar ideile sale ca fiind vetuste, iar Revoluţia Franceză este prezentată ca fiind un progresistă, momentul de în care umanismul şi libertăţile individuale s-au impus.

Ori Revoluţia Franceză pune în faţă caracteristica antinomică a conceptelor de stânga şi dreapta.

În Adunarea Constituantă a Franţei, convocată în anul 1789,  cei favorabili prerogativei dreptului de veto a regelui s-au aşezat în dreapta, iar cei care se opuneau acestui lucru în stânga. Atunci s-a născut opoziţia dreapta versus stînga

Evenimentele petrecute după acest momente şi-au pus amprenta asupra evoluţiei celor două concepte din punct de vedere politic. Aşadar, plecând de la acest moment, consider că cel mai important element de disctinţie între stânga şi dreapta este cel al atitudinii politicii faţă de ordinea existentă în societate într-un anumit istoric. Nu poţi vedea Revoluţia Franceză ca fiind un moment al progesului umanităţii, să cauţionezi crimelele inimaginabile petrecute atunci în numele unui scop emancipator şi să identifici ca fiind de dreapta. Cine este dispus să justifice crimele Revoluţiei Franceze în numele unui scop superior, necesar pentru umanitate, acela este de stânga. Primii oameni politici de stânga ai istoriei au fost iacobinii.

Întâlnim adesea şi în zilele de astăzi atitudinea revoluţionară, „graba de a schimba istoria”, uitându-ne la guvernul care îşi exercită funcţiile dând senzaţia că se află într-o permanentă revoluţie. Executivul s-a substituit Parlamentului prin cumulul de ordonaţe de urgenţă, iar asumarea răspunderii a Guvernului pe legi foarte importante a înlocuit dezbaterea parlamentară. Mania executivului de a legifera, obsesia de a reglementa toate mişcările societăţii provine din dorinţa de a schimba totul, de azi pe mâine, fără dezbatere, fără dialog, fără luciditate şi fără înţelepciune. Oamenilor politici de azi, grăbiţi „sa ne mântuiască rapid”, nu le mai arde de apel la trecut. Cine nu îşi cunoaşte trecutul,  este condamnat să îl repete, spune un vechi dicton.

De partea cealaltă, partidele din opoziţie se lansează în promisiuni nesustenabile,  asumându-şi lozinci oripilante (“Ei v-au sfidat. Să le spunem că referendumul e lege, nu tocmeală“ citim în Manifestul Noii Republici, cu referire la referendumul în care romînii au votat pentru reducerea numărului de parlamentari şi Parlament unicameral) care dau dovadă de demagogie deşănţată, care îşi propun doar atingerea corzilor sensibile ale populaţiei şi care nu ţin cont de repercusiunile punerii lor în practică, fac parte din acelaşi tipar.

Însă ceea mă îngrijiorează la toată clasa politică este că, deşi asistăm la abuzuri evidente din partea celor care guvernează, niciun partid nu are în programul său intenţia de reduce organelor executive capacitatea de a folosi discreţionar posibilităţile de coerciţie.

Uitaţi-vă la toate noile ideologii radicale care influenţează azi guvernările si care se cred progresiste şi democratice (corectitudinea politică, multiculturalismul sau feminismul, de pildă), care au proiecte ce nu îşi propun corectarea stărilor de fapt, adică reforme, ci îşi propun revoluţionarea stării de fapt.

“Am început să acceptăm să renunţăm la cele mai multe din libertăţile noastre, deja trăim în mrejele unui totalitarism latent, deocamdată blînd şi îngăduitor” (H.R. Patapievici).  Sunt perfect de acord cu el.

Acum nu mai este central individul, cu unicitatea lui. Ceeea ce  primează acum în discursul politic este ideea, pe care eu o consider cea mai mare ameninţare la adresa libertăţii, statului-providenţă (welfare state), a guvernului fără oprelişti în administrarea prosperităţii, în vederea impunerii justiţiei sociale.

Toate tezele etatiştilor şi dirijiştilor, adepţilor planificării riguroase de către Stat a tuturor componentelor vieţii individului, au fost decretate drept eronate de către teoreticienii liberalismului (şi, praxiologic, am putut observa „catastroficitatea” transpunerii lor în politici publice).

Criza economică le oferă etatiştilor principalul argument, acum, pentru a subordona statului atât economina, cât şi societatea, în virtutea faptului că un control strict al statului ar evita crizele generale ale capitalismului şi că planificarea de către nişte “forţe raţionale” a treburilor obşteşti ar fi superioară spontaneităţii pieţei libere.

Pe cealaltă parte, oamenii sunt încă potrivnici capitalismului, visând în continuare  că este posibilă “găsirea unei căi de mijloc între competiţia "atomizată" şi conducerea centralizată” (F.A. Hayek). Oamenii se tem pentru de libertatea abia câştigată si cred că, dacă vor lăsa ca statul să delibereze asupra deciziilor şi acţiunilor lor, vor  scăpa astfel de responsabilităţile personale asupra vieţilor lor. “Oamenilor le este frică să fie liberi; statul stă in loco parentis”, constată James M. Buchanan,  economist american, laureat al Premiului Nobel în 1986.

Dacă ne-a învăţat ceva criza economică, atunci unul din lucruri este tocmai acela că hibridizarea conceptelor de libertate şi etatism nu pot aduce decât rezultate catastrofale şi că trebuie reînceput procesul de acum câteva secole în urmă. Ideile liberale de atunci sunt valabile şi astăzi si ideile pe care acestea le combăteau sunt la fel de false şi astăzi şi la fel trebuie combătute.

Aşadar, momentul istoric în care ne aflăm poate fi ocazia resuscitării ideilor tari ale liberalismului şi momentul „catehizării” societăţii de la mentalitatea asistenţială la mentalitatea individualistă (aşa cum e perceput el în filosofia antichităţii clasice şi în concepţia creştină şi care a prins contur în timpul Renaşterii, fiind la baza a ceea ce noi astăzi numim civilizaţie occidentală: respectul pentru individ ca om şi recunoaşterea autonomiei de gândire, acţiune şi că îşi poate valorifica potenţialul, atât în folosul său cât şi în folosul comunităţii, în libertate).

Off topic: Vă doresc sărbatori pline de Hristos şi, cu gândul la Cuvântul Întrupat, îmi doresc ca purtarea noastră de sărbători sa fie în acord cu scopul pentru care El a venit în lume: "să mântuiascaă pe popor de PĂCATELE sale".

Vaclav Havel a trecut spre cele veşnice

Nouveau Monde - Nouveau Capitalisme

"Nouveau Monde - Nouveau Capitalisme". Aşa sună titlul unei prelegeri la care fratele meu a fost invitat, recent, de către universitatea la care a studiat cu bursă Erasmus. Menţionez că la acest eveniment şi-au anunţat prezenţa preşedintele şi ministrul de finanţe al Franţei.

Este ilustrativ acest titlu, pentru că el sintetizează, clar şi fără echivoc,  că “o stafie bântuie prin Europa: stafia capitalismului etatist”.

Noua lume şi noul capitalism pe care actualii lideri politici ni le făgăduiesc, nu sunt clar definite de către aceştia, însă se poate întrezări, din acţiunile lor, cam unde vor să ajungă. Cuvintele care abundă, în aceste zile, în toate soluţiile la ieşirea din criză, sunt: stabilitate fiscală la nivelul monedei euro, reglementare fiscală, disciplină bugetară, coordonare intensă a politicilor econonmice, consolidare şi integrare fiscalaă etc. De toate acestea, spun liderii europeni, trebuie să se ocupe o mână forte, o autoritate salvatoare, cu puteri sporite, care să facă ordine, să restabilizeze cursul firesc al lucrurilor, care să ne scoată din starea de incertitudine şi să completeze slăbiciunile mediului privat. Foarte uşor se trece cu vederea că scleroza sistemului a fost creată tocmai de aceste autorităţi cu rol reglator - băncile centrale. Iar acum, tot aceştia vor să ne ofere soluţii salvatoare. E ca şi cum ai căuta salvarea tot de la cel care te-a urcat pe eşafod şi are securea în mînă.

Creşterea capacităţii de reglementare şi coerciţie a instituţiilor intervenţioniste şi planificatoare, care este sursa de disfuncţionalităţi ale sistemului economic, prin controlul pe care îl exercită asupra mecanismelor sociale, este soluţia acceptată, aproape la unison, de liderii politici, pentru a ieşi din criza economică.

În „Drumul către servitute”, F.A. Hayek argumentează că tranziţia la socialism se petrece fără ca oamenii să îşi dea seama, deşi aceştia, poate, sunt mânaţi de bune intenţii, în idealurile lor. Cu toate că este scrisă în 1944, ideile enunţate în carte sunt de actualitate şi astăzi.

În fond, aşa cum şi Hayek sugerează în cartea lui, atitudinea relativistă faţă de ideile liberale, ecartul nostru faţă de valorile liberalismului teoretic, acceptabilitatea pe care consecinţele socialismului au căpătat-o în ochii noştri, sunt dovezi irefutabile ale direcţiei greşite în care ne îndreptăm.

‎

"Nu numai extraordinara dificultate a centralizării complete a conducerii activităţii economice îi înfioară încă pe majoritatea oamenilor, ci chiar groaza pe care le-o inspiră ideea ca totul să fie dirijat dintr-un singur centru. Dacă, în pofida acestui sentiment, ne îndreptăm rapid către o asemenea stare de lucruri, aceasta se datorează în mare măsură faptului că majoritatea oamenilor mai cred ca va fi fiind posibilă găsirea unei căi de mijloc între competiţia "atomizată" şi conducerea centralizată.”

Ce avem astăzi? Politici de macrostabilizare (care implică administrarea publică a afacerilor), proiecte publice megalomanice, iniţiate de Statul-Providenţă, credinţa din ce în ce mai larg răspândită că egalizarea veniturilor şi redistribuirea averilor prin impozitare reprezintă acte morale, legislaţie de securitate socială care oferă membrilor societăţii şansa să stea aştepte „mărinimia” statului etc.

Liderii statelor, miopi, susţin întărirea nemăsurată a puterilor şi funcţiilor Uniunii Europene, ideea că este dezirabilă preluarea, de către aceasta, a cât mai multe din prerogativele, funcţiile şi libertăţile care ar trebui să aparţină pieţei şi societăţii.

Cedarea de suveranitate unei instituţii aflată undeva departe, şi la propriu şi la figurat, care s-a remarcat prin birocratizare, reglementări şi standarde impuse,  speranţa că administrarea tuturor treburilor publice şi private prin metode de comandă administrativă este soluţia depăşirii situaţiei în care ne aflăm, mă fac să cred că Europa liberală, la care părinţii fondatori visau, se transformă în Europa imperială, la care visau Hitler şi Joachim von Ribbentrop.

Care stânga, care dreapta?

Mulţi consideră că vremea ideologiilor a trecut, că disputa stânga vs. dreapta şi-a pierdut din acuitate, iar cele două concepte politice sunt perimate. Li se impută ideologiilor că sunt volatile, că pot fi definite în varii formule, neputând fi încadrate într-o matrice teoretică precisă. Pe scurt, că sunt concepte lipsite de substanţă, care își schimbă sensul în funcţie de context, spun “ideoscepticii”.

La o analiză superficială, toate premisele enunţate mai sus par a fi adevărate. Stânga şi dreapta politică îşi dobândesc sensul în funcţie de context. Vedem, de exemplu, cum în SUA, stânga poartă un nume care în Europa este perceput taman invers…cei de stânga fiind numiţi ''liberals'', iar cei de dreapta fiind numiţi ''conservatori''. Sau avem exemplul României, unde Partidul Naţional Liberal, situat la stânga radicală în secolul XIX, s-a reprofilat, devenind, după reînfiinţarea sa în 1990, promotor al valorilor dreptei şi liberalismului.

Profitând de acest context, “al dezideologizării” cum îl numesc unii, transmis abil şi cu sârg de acei analişti “neutri”, “obiectivi” (precizez mai încolo de ce am pus  ghilimelele), care pretind că sunt detaşaţi de orice implicare politică şi care au pretenţia infailibilităţii ideilor pe care le enunţă, asistăm la o relativizare excesivă a celor două concepte, la ducerea în derizoriu a unei dezbateri foarte actuală dintre stânga şi dreapta. Din această abordare a analiştilor sau a publiciştilor fără partipriuri, foarte prezenţi în mass-media mainstream, de pierdut are dreapta, de câştigat are stânga.

“Cînd sunt întrebat dacă  distincţia dintre stânga şi dreapta mai are vreo semnificaţie, primul gând care îmi vine în minte este dacă persoana care mă întreabă nu cumva e de stânga?”(Alain Emile Chartier). Această aserţiune este, cred eu, definitorie şi de mare actualitate dacă ne uităm la dezbaterea publică care are loc în acest moment. Din acest motiv am pus ghilimele când am definit acei analişti ca fiind obiectivi. Tendinţele de uniformizare a politicului, de relativizare, fac parte din arsenalul stângii, pentru a recupera decalajul dezbaterii. În România, ca aproape peste tot în lume, este explicabil, dacă socotim că stânga poartă o vină istorică, pe care nimeni nu doreşte să şi-o asume. Stânga românească, s-a caracterizat prin acţiuni antistatale (în perioada interbelică, mă refer la stânga radicală, nu la aripa condusă de social-democratul Constantin Titel Petrescu), prin dispreţul faţă de proprietatea privată, prin acţiuni represive la nivelul societăţii etc.

Au apărut în scenă acei tehnocraţi, oameni providenţiali, de la care se aşteaptă „soluţii dezideologizate”, soluţii pragmatice, adaptate realităţilor. De multe ori, aceşti indivizi „lepădaţi de sofismele docrinare”, nu sunt decât simpli planificatori care, neavînd o viziune de ansamblu asupra societăţii (adică să îmbrăţiseze un corpus ideologic – ştiu că pare grav conceptul, însă apelez la inteligenţa celor care înţeleg ce stă în spatele lui), ci mai curând un punct de vedere limitat, încearcă, „pe bucăţica lor”, să promoveze o politică socialistă, de cele mai multe ori inconştient. Au apărut “cavalerii corectitudinii politice”, preocupaţi de soarta minoritarilor inofensivi, care sunt supuşi asaltului majorităţii. Paradoxal, deşi se erijează de la egalitarism, acest concept este esenţialmente discriminatoriu, pentru că împarte oamenii în grupuri pe criterii de sex, religie si etnie şi penalizează, prin organismele responsabile cu respectarea “directivelor sale” (Consiliu National de Combatere a Discriminării în România, de exemplu) persoanele care se abat de la dogmele sacrosancte ale ideologiei oficiale, impusă de diferite organisme politice.

A apărut "realpolitik-ul",  antinomia idealismului, care propune “o alternativă politică raţională, predictibilă”, în locul idealismului, care e e considerat “fanatism”. Nu se mai ţine cont că fanatismele sunt şi de stânga, şi de dreapta şi sunt apanajul tribalismului. Nu se mai ţine cont că omul politic este indelebil legat de idealuri şi proiecte, cu obligaţia însă de a nu avea pretenţia de a fi deţinătorul adevărului absolut, întrucât numai Dumnezeu are privilegiul absolutului.

Asistăm, pe scurt, la redefinirea termenilor. Având de partea ei cameleonismul si sagacitatea de a manipula opinia publică prin “imparţialii” de serviciu, impostura doctrinară a stângii câştigă tot mai mult teren. Ideile sunt cele care schimbă lumea, iar în spaţiul public românesc cel puţin, ideile stângii sunt propagate către mase într-un mod pervers.

Ambiguitatea definirii conceptelor politice îi face pe stângişti să se simtă “ca peştele-n apă”. Acest amalgam ideologic, această inconsistenţă ideologică, nu face rău decât dreptei, care pare inertă (în România), deşi se bucură de o adeziune cvasi-unanimă a intelectualilor.

Asanarea dezbaterii stânga- dreapta şi cristalizarea doctrinară a celor două concepte este condiţia sine qua non pentru limpezirea discuţiei şi pentru trecerea de la nivelul “etichetelor” (comunist, fascist, extremist etc) la nivelul ideilor.

Pentru stânga e uşor: planificarea centralizată a economiei, redistribuirea pe scară largă a veniturilor prin intermediul impozitelor fiscale şi prin intermediul instituţiilor create de statul bunăstării. Pentru dreapta e mai greu, pentru că ea nu se identifică cu un crez staţionar, cu un text canonic. Dreapta nu poate să elaboreze o doctrină monolitică, aşa cum procedează stânga, pentru că tutelează o sumă de doctrine (conservatorism, liberalism clasic, libertarianism, creştin-democraţie etc.)

Trebuie însă dă demaște mai întâi socialiştii deghizaţi, să îi aducă în spaţiul disputei ideologice şi ferm, fără să mai facă concesii, să asaneze dezbaterea. Adică să preia iniţiativa.

Articol apărut şi pe spunesitu.adevarul.ro. (aici)

Avem nevoie de o descentralizare autentică

În scurt timp, vin alegerile locale din 2012, iar  o discuţie despre administraţia publică locală este oportună. Am parcurs cadrul-legislativ după care funcţionează administraţia publică locală şi voi emite câteva consideraţii, lăsând loc de completări şi discuţii pe marginea unui subiect interesant, cel puţin pentru oamenii care se revendică de la valorile dreptei.

În art. 2, alin. (1) din legea administraţiei publice, nr. 215, “Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit”, iar Constituţia prevede, la articolul 120 , alin. (1) că “Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.”

De asemenea, puterea administraţiei publice nu provine din puterile statului, ci, din contră, este expresia alegătorilor locali pe care îi reprezintă şi în numele cărora acţionează (art. 121 alin. 1 şi art. 122 alin. 2 Constituţia României).

Coroborând, putem spune că administraţia publică locală, aşa cum este ea legiferată acum, se constituie în expresia societăţii civile la nivel local.

Principiul autonomiei locale este principiul care guvernează administraţia publică locală şi activitatea autorităţilor acesteia. Acest principiu, aşa cum îl înţeleg eu legiferat,  este laitmotivul legii administraţiei publice locale (Legea 215) şi constă în dreptul unităţilor locale de a acţiona fără amestecul autorităţilor centrale şi atrage după sine descentralizarea administrativă. Autonomia este un mijloc, iar descentralizarea, urmărind principiul subsidiarităţii, este un scop.

Totuşi, deşi titularilor cărora le sunt încredinţate administrarea intereselor locale nu deţin puterea de la autoritatea centrală, ci de la corpul electoral local, prin alegeri, ei sunt subordonaţi autorităţii central într-un fel, fiind dependenţi, mai ales din punct de vedere financiar.

Observăm, aşadar, că actualele prevederi constituţionale şi actualele prevederi ale legii 215 nu sunt îndeajuns pentru a stopa unele agresiuni ale puterii centrale asupra puterii locale.

Administraţia locală este unul din sectoarele în care observăm o tendinţă accentuată a partidului care guvernează de a captura cât mai mulţi primari şi aleşi locali, folosind, în acest sens, resursele bugetare ale Statului.

Dincolo de oportunismul primarilor, există totuşi unele lacune legislative care nu le dau acestora şansa de a rezista în faţa unor asfel de agresiuni. O administraţie publică locală trebuie ferită de abuzurile şi arbitrariul puterii centrale.

De aceea, o guvernare de dreapta trebuie să aloce cât mai multe responsabilităţi şi să redirecţioneze cât mai multe atribuţii către administraţiilor publice locale, mai ales la nivelul descentralizării financiare, rolul său (al Guvernului) fiind de preferat să se reducă la funcţii minimale.

Problema ar fi, însă, că există un clivaj între comunităţile care realizează venituri proprii suficiente şi cele care nu se descurcă nici pentru cheltuielile de întreţinere a localităţii, din cauza nivelului ridicat de sărăcie.

Este necesară, aşadar, o proiecţie pe termen mediu şi lung, în care o descentralizare autentică să aibă loc la nivelul ţării noastre, lucru imperios necesar pentru o Românie a cărei locuitori sunt abuzaţi sistematic de către o putere centrală liberticidă şi cu clare valenţe autoritariste.

Articol aparut si pe http://spunesitu.adevarul.ro/Editorial/Avem-nevoie-de-o-descentralizare-autentica-9725