Nu ne mai cunoaştem istoria recentă. Nici măcar nu ne mai
interesează. Docili, parcă suntem storşi de vlagă şi nu mai avem aşteptări.
Niciun mesaj nu ne mai inspiră încredere sau emulaţie. Precum nişte rotiţe
dintr-un angrenaj impersonal, ne comportăm de parcă am funcţiona mecanic, fără
scop. Nu ne mai interesează de unde venim, încotro mergem, cine suntem şi
care-i rostul nostru. Ne enervăm când suntem deconectaţi de la rutina zilnică
de „cereri
pedante” care fac referire la concepte
metafizice.
Pe bună dreptate, atitudinea defetistă si dezamăgirea
profundă a marii majorităţi a populaţiei îşi trage seva din decreptitudinea (morală) în care bălteşte spaţiul politic.
Pot vorbi despre ceea ce, empiric, pot sesiza. Ideea de libertate pare ca e pe ducă. Acum
22 de ani tineri de vârsta mea au murit pentru acest concept abstract, fără a
avea, poate, „erudiţia” unora din ziua de astăzi sau posibilitatea de a
„filosofa” pe marginea acestui subiect. Au ieşit în stradă şi au murit pentru
libertate pentru că regimul opresiv şi despotic le-o îngrădea. „Libertatea este partea divină din om”, spunea Petre Ţutea, iar toate
năzuinţele oamenilor pentru libertate de-a lungul istoriei dovedesc acest lucru.
Acum, în discursul public, sa vorbeşti despre libertate
pare desuet. Deşi din cauza lui Marx s-a întâmplat cel mai cumplit genocid din
istorie (peste 50 milioane de morţi, însă niciodată nu vom şti cu adevărat câţi au
fost), numele acestuia este universal cunoscut, iar numele teoreticienilor
liberali sunt date uitării (cu excepţia specialiştilor din domeniu şi a
publicului cultivat, tot mai restrâns).
Un studiu de caz elocvent este percepţia lui Edmund Burke
in ceea ce priveste Revoluţia
Franceză. A ramas in istorie ca fiind retrograd, conservator si care, deşi a
avut dreptate în privinţa aproape a tot ce a spus împotriva Revoluţiei
Franceze, nu a schimbat impresia despre ceea ce s-a întamplat între 1789 şi 1799. Revoluţia Franceză, care stă, fără putinţă de tăgadă,
la originea ororilor revoluţionare ale
secolului XX, a rămas considerată de
posteritate ca fiind sursa progresului politic modern. Pentru cineva care are
simţul realităţii, pentru cine e dispus să renunţe la toate clişeele
progresiste ale modernităţii, care ştie că evenimentele în istorie stau ca
pildă pentru generaţiile viitoare, cartea lui Edmund Burke este un exemplu grăitor,
profetic chiar în ceea ce priveşte mesajele seducătoare
revoluţionare. La un an după declanşaraa
uraganului ideologic, aparent perfect umanitarist, autorul a semnalat crimele şi elementele nocive pentru înţelegerea conceptului de libertate. Revoluţia
bolşevică ca împlinire a Revoluţiei Franceze, apoi statul iacobin-totalitar, în
cele două ipostaze pe care le-a cunoscut în secolul al XX-lea, nazisto-fascistă
şi comunistă, sunt dovezi irefutabile că premoniţia lui Burke a fost una justă.
Însă ce am învăţat de la el?
Edmund Burke este un nume sinonim cu conservatorismul,
progresiştii considerându-l chiar reacţionar. Analiza sa asupra revoluţiei nu se mai găseşte în cărţile de istorie.
Cărţile de istorie învaţă elevii că atunci au câştigat drepturile omului, că
acolo a început emanciparea individului, momentul eliberării sale de sub
auspiciile dogmatice ale Vechiului Regim, care ţinea populaţia în incultură şi
propagandă ideologică religioasă.
Dacă ne
debarasăm de miturile şi de mentalitatea progresită, Edmund Burke a avut
dreptate. Însă istora îl pezintă ca fiind un conservator, iar ideile sale ca
fiind vetuste, iar Revoluţia Franceză este prezentată ca fiind un progresistă,
momentul de în care umanismul şi libertăţile individuale s-au impus.
Ori Revoluţia Franceză pune în faţă caracteristica
antinomică a conceptelor de stânga şi dreapta.
În Adunarea Constituantă a Franţei, convocată în anul
1789, cei favorabili prerogativei
dreptului de veto a regelui s-au aşezat în dreapta, iar cei care se opuneau
acestui lucru în stânga. Atunci s-a născut opoziţia dreapta versus stînga
Evenimentele petrecute după acest momente şi-au pus
amprenta asupra evoluţiei celor două concepte din punct de vedere politic.
Aşadar, plecând de la acest moment, consider că cel mai important element de
disctinţie între stânga şi dreapta este cel al atitudinii politicii faţă de
ordinea existentă în societate într-un anumit istoric. Nu poţi vedea Revoluţia
Franceză ca fiind un moment al progesului umanităţii, să cauţionezi crimelele
inimaginabile petrecute atunci în numele unui scop emancipator şi să
identifici ca fiind de dreapta. Cine este dispus să justifice crimele
Revoluţiei Franceze în numele unui scop superior, necesar pentru umanitate,
acela este de stânga. Primii oameni politici de stânga ai istoriei au fost iacobinii.
Întâlnim adesea
şi în zilele de astăzi atitudinea revoluţionară, „graba de a schimba istoria”, uitându-ne
la guvernul care îşi exercită funcţiile dând senzaţia că se află într-o
permanentă revoluţie. Executivul s-a substituit Parlamentului prin cumulul de
ordonaţe de urgenţă, iar asumarea răspunderii a Guvernului pe legi foarte
importante a înlocuit dezbaterea parlamentară. Mania executivului de a
legifera, obsesia de a reglementa toate mişcările societăţii provine din
dorinţa de a schimba totul, de azi pe mâine, fără dezbatere, fără dialog, fără
luciditate şi fără înţelepciune. Oamenilor
politici de azi, grăbiţi „sa ne mântuiască rapid”, nu le mai arde de apel la
trecut. Cine nu îşi cunoaşte trecutul,
este condamnat să îl repete, spune un vechi dicton.
De partea
cealaltă, partidele din opoziţie se lansează în promisiuni nesustenabile, asumându-şi lozinci oripilante (“Ei v-au sfidat. Să le spunem
că referendumul e lege, nu tocmeală“ citim în Manifestul Noii Republici, cu referire la referendumul în care romînii au votat pentru reducerea
numărului de parlamentari şi Parlament unicameral) care dau dovadă de demagogie deşănţată, care îşi propun doar
atingerea corzilor sensibile ale populaţiei şi care nu ţin cont de repercusiunile
punerii lor în practică, fac parte din acelaşi tipar.
Însă ceea mă îngrijiorează la
toată clasa politică este că, deşi asistăm la abuzuri evidente din partea celor
care guvernează, niciun partid nu are în programul său intenţia de reduce
organelor executive capacitatea de a folosi discreţionar posibilităţile de
coerciţie.
Uitaţi-vă la toate noile ideologii radicale care
influenţează azi guvernările si care se cred progresiste şi democratice (corectitudinea
politică, multiculturalismul sau feminismul, de pildă), care au proiecte ce nu îşi propun corectarea stărilor de fapt,
adică reforme, ci îşi propun revoluţionarea stării de fapt.
“Am început să acceptăm să renunţăm la
cele mai multe din libertăţile noastre, deja trăim în mrejele unui totalitarism
latent, deocamdată blînd şi îngăduitor” (H.R. Patapievici). Sunt
perfect de acord cu el.
Acum nu mai este central individul, cu unicitatea lui. Ceeea ce primează acum în discursul politic este ideea,
pe care eu o consider cea mai mare ameninţare la adresa libertăţii, statului-providenţă
(welfare state), a guvernului
fără oprelişti în administrarea prosperităţii, în vederea impunerii justiţiei
sociale.
Toate tezele etatiştilor şi dirijiştilor, adepţilor
planificării riguroase de către Stat a tuturor componentelor vieţii
individului, au fost decretate drept eronate de către teoreticienii
liberalismului (şi, praxiologic, am putut observa „catastroficitatea”
transpunerii lor în politici publice).
Criza economică le oferă etatiştilor principalul
argument, acum, pentru a subordona statului atât economina, cât şi societatea,
în virtutea faptului că un control strict al statului ar evita crizele generale
ale capitalismului şi că planificarea de către nişte “forţe raţionale” a treburilor obşteşti ar fi superioară
spontaneităţii pieţei libere.
Pe cealaltă
parte, oamenii sunt încă potrivnici capitalismului, visând în continuare că este posibilă “găsirea unei căi de mijloc între
competiţia "atomizată" şi conducerea centralizată” (F.A. Hayek).
Oamenii se tem pentru de libertatea abia câştigată si cred că, dacă vor lăsa ca
statul să delibereze asupra deciziilor şi acţiunilor lor, vor scăpa astfel de responsabilităţile personale
asupra vieţilor lor. “Oamenilor le este
frică să fie liberi; statul stă in loco
parentis”, constată James M. Buchanan, economist american, laureat al Premiului Nobel în 1986.
Dacă ne-a învăţat ceva criza economică, atunci unul din
lucruri este tocmai acela că hibridizarea conceptelor de libertate şi etatism
nu pot aduce decât rezultate catastrofale şi că trebuie reînceput procesul de acum câteva secole în
urmă. Ideile liberale de atunci sunt valabile şi astăzi si ideile pe care
acestea le combăteau sunt la fel de false şi astăzi şi la fel trebuie
combătute.
Aşadar, momentul istoric în care ne aflăm poate fi ocazia
resuscitării ideilor tari ale liberalismului şi momentul „catehizării”
societăţii de la mentalitatea asistenţială la mentalitatea individualistă (aşa
cum e perceput el în filosofia antichităţii clasice şi în concepţia creştină şi
care a prins contur în timpul Renaşterii, fiind la baza a ceea ce noi astăzi
numim civilizaţie occidentală: respectul pentru individ ca om şi recunoaşterea
autonomiei de gândire, acţiune şi că îşi poate valorifica potenţialul, atât în
folosul său cât şi în folosul comunităţii, în libertate).
Off topic: Vă doresc sărbatori pline de Hristos şi, cu gândul la Cuvântul Întrupat, îmi doresc ca purtarea noastră de sărbători sa fie în acord cu scopul pentru care El a venit în lume: "să mântuiascaă pe popor de PĂCATELE sale".
Răzvane, chiar zilele acestea am citit lucrarea lui Edmund Burke despre Revoluția Franceză. Așa cum am precizat într-una din discuțiile noastre, România are nevoie de o politică conservator-liberală. Ce vedem noi pe scena politică sunt doar falsuri politice sau cum spune coordonatoarea unui volum "Dogma and dreams...", Nancy Love, "un ideal sau o speculație abstractă" odată ce ni se arată "idei progresiste" și alte fenomene, cică ideologice, sau o diferențiere stânga-dreapta. Pe de altă parte ceea ce spui tu e un amestec de liberalism, socialim si consevatorism, ceea ce nu prea e posibil. J.S.Mill, în autobiografia scrisă de Harriet Taylor, el se descria ca un "short-term conservative, and a long-term socialist". Cum ți se pare? Și pot continua discuția pe ideea aceasta cu exemplul USL.
RăspundeţiŞtergereVorbești de libertate și frică. Cine să îi învețe pe oameni ce este libertatea și să le explice că liberalismul promovează competiția bazată pe capabilități între oameni și conservatorismul o ordine morală și un comportament mai pragmatic? USL, USP, Noua Republică, Noua Dreaptă?
Sunt convins că ceea ce întreprind cei de la Guvernare nu este corect și adevărat, dar nici Opoziția nu își explică existența.
Ideea că ei se luptă pentru democrație nu prea ține. Din '89 ne luptăm pentru democrație (în mintea politicienilor). Trebuie să luptăm pentru conștiință, libertate și ordine morală. Nu mai merg pe jumătăți de măsură. Ori luptăm pentru noi, ori nu facem nimic.
Abia aștept să mai discutăm pe acest subiect.
Sărbători Fericite!
Foarte bun articolul!
RăspundeţiŞtergereLibertatea este partea divina din om, dar totusi ce este? Cum s-o definim? Daca vrem sa avem vreo sansa in a o apara, cred ca problema definitie este esentiala mai ales pentru noi.
Inca mai speram intr-o schimbare.
RăspundeţiŞtergere