Oamenilor le este frică să fie liberi

Scriu articolul plecând de la o realitatea cunoscută: nu ne mai interesează trecutul. Zilele trecute, pe 22 decembrie, am făcut un “sondaj” în rândul unor cunoscuţilor pe care, întâmplător i-am întâlnit pe stradă, şi i-am întrebat dacă ştiu ce comemorăm în acea zi. Am iniţiat această "acţiune" nu din pedanterie, ci din curiozitate şi pentru a mi se confirma ceea ce ştiam deja.

Nu ne mai cunoaştem istoria recentă. Nici măcar nu ne mai interesează. Docili, parcă suntem storşi de vlagă şi nu mai avem aşteptări. Niciun mesaj nu ne mai inspiră încredere sau emulaţie. Precum nişte rotiţe dintr-un angrenaj impersonal, ne comportăm de parcă am funcţiona mecanic, fără scop. Nu ne mai interesează de unde venim, încotro mergem, cine suntem şi care-i rostul nostru. Ne enervăm când suntem deconectaţi de la rutina zilnică de „cereri pedante” care fac referire la concepte metafizice.

Pe bună dreptate, atitudinea defetistă si dezamăgirea profundă a marii majorităţi a populaţiei îşi trage seva din decreptitudinea (morală) în care bălteşte spaţiul politic.

Pot vorbi despre ceea ce, empiric, pot sesiza. Ideea de libertate pare ca e pe ducă. Acum 22 de ani tineri de vârsta mea au murit pentru acest concept abstract, fără a avea, poate, „erudiţia” unora din ziua de astăzi sau posibilitatea de a „filosofa” pe marginea acestui subiect. Au ieşit în stradă şi au murit pentru libertate pentru că regimul opresiv şi despotic le-o îngrădea. „Libertatea este partea divină din om”, spunea Petre Ţutea, iar toate năzuinţele oamenilor pentru libertate de-a lungul istoriei dovedesc acest lucru.

Acum, în discursul public, sa vorbeşti despre libertate pare desuet. Deşi din cauza lui Marx s-a întâmplat cel mai cumplit genocid din istorie (peste 50 milioane de morţi, însă niciodată nu vom şti cu adevărat câţi au fost), numele acestuia este universal cunoscut, iar numele teoreticienilor liberali sunt date uitării (cu excepţia specialiştilor din domeniu şi a publicului cultivat, tot mai restrâns).

Un studiu de caz elocvent este percepţia lui Edmund Burke in ceea ce priveste Revoluţia Franceză. A ramas in istorie ca fiind retrograd, conservator si care, deşi a avut dreptate în privinţa aproape a tot ce a spus împotriva Revoluţiei Franceze, nu a schimbat impresia despre ceea ce s-a întamplat între 1789 şi 1799. Revoluţia Franceză, care stă, fără putinţă de tăgadă, la  originea ororilor revoluţionare ale secolului XX, a rămas considerată de posteritate ca fiind sursa progresului politic modern. Pentru cineva care are simţul realităţii, pentru cine e dispus să renunţe la toate clişeele progresiste ale modernităţii, care ştie că evenimentele în istorie stau ca pildă pentru generaţiile viitoare, cartea lui Edmund Burke este un exemplu grăitor, profetic chiar în ceea ce priveşte mesajele seducătoare revoluţionare. La un an după declanşaraa uraganului ideologic, aparent perfect umanitarist, autorul a semnalat crimele şi elementele nocive pentru înţelegerea conceptului de libertate. Revoluţia bolşevică ca împlinire a Revoluţiei Franceze, apoi statul iacobin-totalitar, în cele două ipostaze pe care le-a cunoscut în secolul al XX-lea, nazisto-fascistă şi comunistă, sunt dovezi irefutabile că premoniţia lui Burke a fost una justă. Însă ce am învăţat de la el?

Edmund Burke este un nume sinonim cu conservatorismul, progresiştii considerându-l chiar reacţionar. Analiza sa asupra revoluţiei nu se mai găseşte în cărţile de istorie. Cărţile de istorie învaţă elevii că atunci au câştigat drepturile omului, că acolo a început emanciparea individului, momentul eliberării sale de sub auspiciile dogmatice ale Vechiului Regim, care ţinea populaţia în incultură şi propagandă ideologică religioasă.

Dacă ne debarasăm de miturile şi de mentalitatea progresită, Edmund Burke a avut dreptate. Însă istora îl pezintă ca fiind un conservator, iar ideile sale ca fiind vetuste, iar Revoluţia Franceză este prezentată ca fiind un progresistă, momentul de în care umanismul şi libertăţile individuale s-au impus.

Ori Revoluţia Franceză pune în faţă caracteristica antinomică a conceptelor de stânga şi dreapta.

În Adunarea Constituantă a Franţei, convocată în anul 1789,  cei favorabili prerogativei dreptului de veto a regelui s-au aşezat în dreapta, iar cei care se opuneau acestui lucru în stânga. Atunci s-a născut opoziţia dreapta versus stînga

Evenimentele petrecute după acest momente şi-au pus amprenta asupra evoluţiei celor două concepte din punct de vedere politic. Aşadar, plecând de la acest moment, consider că cel mai important element de disctinţie între stânga şi dreapta este cel al atitudinii politicii faţă de ordinea existentă în societate într-un anumit istoric. Nu poţi vedea Revoluţia Franceză ca fiind un moment al progesului umanităţii, să cauţionezi crimelele inimaginabile petrecute atunci în numele unui scop emancipator şi să identifici ca fiind de dreapta. Cine este dispus să justifice crimele Revoluţiei Franceze în numele unui scop superior, necesar pentru umanitate, acela este de stânga. Primii oameni politici de stânga ai istoriei au fost iacobinii.

Întâlnim adesea şi în zilele de astăzi atitudinea revoluţionară, „graba de a schimba istoria”, uitându-ne la guvernul care îşi exercită funcţiile dând senzaţia că se află într-o permanentă revoluţie. Executivul s-a substituit Parlamentului prin cumulul de ordonaţe de urgenţă, iar asumarea răspunderii a Guvernului pe legi foarte importante a înlocuit dezbaterea parlamentară. Mania executivului de a legifera, obsesia de a reglementa toate mişcările societăţii provine din dorinţa de a schimba totul, de azi pe mâine, fără dezbatere, fără dialog, fără luciditate şi fără înţelepciune. Oamenilor politici de azi, grăbiţi „sa ne mântuiască rapid”, nu le mai arde de apel la trecut. Cine nu îşi cunoaşte trecutul,  este condamnat să îl repete, spune un vechi dicton.

De partea cealaltă, partidele din opoziţie se lansează în promisiuni nesustenabile,  asumându-şi lozinci oripilante (“Ei v-au sfidat. Să le spunem că referendumul e lege, nu tocmeală“ citim în Manifestul Noii Republici, cu referire la referendumul în care romînii au votat pentru reducerea numărului de parlamentari şi Parlament unicameral) care dau dovadă de demagogie deşănţată, care îşi propun doar atingerea corzilor sensibile ale populaţiei şi care nu ţin cont de repercusiunile punerii lor în practică, fac parte din acelaşi tipar.

Însă ceea mă îngrijiorează la toată clasa politică este că, deşi asistăm la abuzuri evidente din partea celor care guvernează, niciun partid nu are în programul său intenţia de reduce organelor executive capacitatea de a folosi discreţionar posibilităţile de coerciţie.

Uitaţi-vă la toate noile ideologii radicale care influenţează azi guvernările si care se cred progresiste şi democratice (corectitudinea politică, multiculturalismul sau feminismul, de pildă), care au proiecte ce nu îşi propun corectarea stărilor de fapt, adică reforme, ci îşi propun revoluţionarea stării de fapt.

“Am început să acceptăm să renunţăm la cele mai multe din libertăţile noastre, deja trăim în mrejele unui totalitarism latent, deocamdată blînd şi îngăduitor” (H.R. Patapievici).  Sunt perfect de acord cu el.

Acum nu mai este central individul, cu unicitatea lui. Ceeea ce  primează acum în discursul politic este ideea, pe care eu o consider cea mai mare ameninţare la adresa libertăţii, statului-providenţă (welfare state), a guvernului fără oprelişti în administrarea prosperităţii, în vederea impunerii justiţiei sociale.

Toate tezele etatiştilor şi dirijiştilor, adepţilor planificării riguroase de către Stat a tuturor componentelor vieţii individului, au fost decretate drept eronate de către teoreticienii liberalismului (şi, praxiologic, am putut observa „catastroficitatea” transpunerii lor în politici publice).

Criza economică le oferă etatiştilor principalul argument, acum, pentru a subordona statului atât economina, cât şi societatea, în virtutea faptului că un control strict al statului ar evita crizele generale ale capitalismului şi că planificarea de către nişte “forţe raţionale” a treburilor obşteşti ar fi superioară spontaneităţii pieţei libere.

Pe cealaltă parte, oamenii sunt încă potrivnici capitalismului, visând în continuare  că este posibilă “găsirea unei căi de mijloc între competiţia "atomizată" şi conducerea centralizată” (F.A. Hayek). Oamenii se tem pentru de libertatea abia câştigată si cred că, dacă vor lăsa ca statul să delibereze asupra deciziilor şi acţiunilor lor, vor  scăpa astfel de responsabilităţile personale asupra vieţilor lor. “Oamenilor le este frică să fie liberi; statul stă in loco parentis”, constată James M. Buchanan,  economist american, laureat al Premiului Nobel în 1986.

Dacă ne-a învăţat ceva criza economică, atunci unul din lucruri este tocmai acela că hibridizarea conceptelor de libertate şi etatism nu pot aduce decât rezultate catastrofale şi că trebuie reînceput procesul de acum câteva secole în urmă. Ideile liberale de atunci sunt valabile şi astăzi si ideile pe care acestea le combăteau sunt la fel de false şi astăzi şi la fel trebuie combătute.

Aşadar, momentul istoric în care ne aflăm poate fi ocazia resuscitării ideilor tari ale liberalismului şi momentul „catehizării” societăţii de la mentalitatea asistenţială la mentalitatea individualistă (aşa cum e perceput el în filosofia antichităţii clasice şi în concepţia creştină şi care a prins contur în timpul Renaşterii, fiind la baza a ceea ce noi astăzi numim civilizaţie occidentală: respectul pentru individ ca om şi recunoaşterea autonomiei de gândire, acţiune şi că îşi poate valorifica potenţialul, atât în folosul său cât şi în folosul comunităţii, în libertate).

Off topic: Vă doresc sărbatori pline de Hristos şi, cu gândul la Cuvântul Întrupat, îmi doresc ca purtarea noastră de sărbători sa fie în acord cu scopul pentru care El a venit în lume: "să mântuiascaă pe popor de PĂCATELE sale".