Care stânga, care dreapta?

Mulţi consideră că vremea ideologiilor a trecut, că disputa stânga vs. dreapta şi-a pierdut din acuitate, iar cele două concepte politice sunt perimate. Li se impută ideologiilor că sunt volatile, că pot fi definite în varii formule, neputând fi încadrate într-o matrice teoretică precisă. Pe scurt, că sunt concepte lipsite de substanţă, care își schimbă sensul în funcţie de context, spun “ideoscepticii”.

La o analiză superficială, toate premisele enunţate mai sus par a fi adevărate. Stânga şi dreapta politică îşi dobândesc sensul în funcţie de context. Vedem, de exemplu, cum în SUA, stânga poartă un nume care în Europa este perceput taman invers…cei de stânga fiind numiţi ''liberals'', iar cei de dreapta fiind numiţi ''conservatori''. Sau avem exemplul României, unde Partidul Naţional Liberal, situat la stânga radicală în secolul XIX, s-a reprofilat, devenind, după reînfiinţarea sa în 1990, promotor al valorilor dreptei şi liberalismului.

Profitând de acest context, “al dezideologizării” cum îl numesc unii, transmis abil şi cu sârg de acei analişti “neutri”, “obiectivi” (precizez mai încolo de ce am pus  ghilimelele), care pretind că sunt detaşaţi de orice implicare politică şi care au pretenţia infailibilităţii ideilor pe care le enunţă, asistăm la o relativizare excesivă a celor două concepte, la ducerea în derizoriu a unei dezbateri foarte actuală dintre stânga şi dreapta. Din această abordare a analiştilor sau a publiciştilor fără partipriuri, foarte prezenţi în mass-media mainstream, de pierdut are dreapta, de câştigat are stânga.

“Cînd sunt întrebat dacă  distincţia dintre stânga şi dreapta mai are vreo semnificaţie, primul gând care îmi vine în minte este dacă persoana care mă întreabă nu cumva e de stânga?”(Alain Emile Chartier). Această aserţiune este, cred eu, definitorie şi de mare actualitate dacă ne uităm la dezbaterea publică care are loc în acest moment. Din acest motiv am pus ghilimele când am definit acei analişti ca fiind obiectivi. Tendinţele de uniformizare a politicului, de relativizare, fac parte din arsenalul stângii, pentru a recupera decalajul dezbaterii. În România, ca aproape peste tot în lume, este explicabil, dacă socotim că stânga poartă o vină istorică, pe care nimeni nu doreşte să şi-o asume. Stânga românească, s-a caracterizat prin acţiuni antistatale (în perioada interbelică, mă refer la stânga radicală, nu la aripa condusă de social-democratul Constantin Titel Petrescu), prin dispreţul faţă de proprietatea privată, prin acţiuni represive la nivelul societăţii etc.

Au apărut în scenă acei tehnocraţi, oameni providenţiali, de la care se aşteaptă „soluţii dezideologizate”, soluţii pragmatice, adaptate realităţilor. De multe ori, aceşti indivizi „lepădaţi de sofismele docrinare”, nu sunt decât simpli planificatori care, neavînd o viziune de ansamblu asupra societăţii (adică să îmbrăţiseze un corpus ideologic – ştiu că pare grav conceptul, însă apelez la inteligenţa celor care înţeleg ce stă în spatele lui), ci mai curând un punct de vedere limitat, încearcă, „pe bucăţica lor”, să promoveze o politică socialistă, de cele mai multe ori inconştient. Au apărut “cavalerii corectitudinii politice”, preocupaţi de soarta minoritarilor inofensivi, care sunt supuşi asaltului majorităţii. Paradoxal, deşi se erijează de la egalitarism, acest concept este esenţialmente discriminatoriu, pentru că împarte oamenii în grupuri pe criterii de sex, religie si etnie şi penalizează, prin organismele responsabile cu respectarea “directivelor sale” (Consiliu National de Combatere a Discriminării în România, de exemplu) persoanele care se abat de la dogmele sacrosancte ale ideologiei oficiale, impusă de diferite organisme politice.

A apărut "realpolitik-ul",  antinomia idealismului, care propune “o alternativă politică raţională, predictibilă”, în locul idealismului, care e e considerat “fanatism”. Nu se mai ţine cont că fanatismele sunt şi de stânga, şi de dreapta şi sunt apanajul tribalismului. Nu se mai ţine cont că omul politic este indelebil legat de idealuri şi proiecte, cu obligaţia însă de a nu avea pretenţia de a fi deţinătorul adevărului absolut, întrucât numai Dumnezeu are privilegiul absolutului.

Asistăm, pe scurt, la redefinirea termenilor. Având de partea ei cameleonismul si sagacitatea de a manipula opinia publică prin “imparţialii” de serviciu, impostura doctrinară a stângii câştigă tot mai mult teren. Ideile sunt cele care schimbă lumea, iar în spaţiul public românesc cel puţin, ideile stângii sunt propagate către mase într-un mod pervers.

Ambiguitatea definirii conceptelor politice îi face pe stângişti să se simtă “ca peştele-n apă”. Acest amalgam ideologic, această inconsistenţă ideologică, nu face rău decât dreptei, care pare inertă (în România), deşi se bucură de o adeziune cvasi-unanimă a intelectualilor.

Asanarea dezbaterii stânga- dreapta şi cristalizarea doctrinară a celor două concepte este condiţia sine qua non pentru limpezirea discuţiei şi pentru trecerea de la nivelul “etichetelor” (comunist, fascist, extremist etc) la nivelul ideilor.

Pentru stânga e uşor: planificarea centralizată a economiei, redistribuirea pe scară largă a veniturilor prin intermediul impozitelor fiscale şi prin intermediul instituţiilor create de statul bunăstării. Pentru dreapta e mai greu, pentru că ea nu se identifică cu un crez staţionar, cu un text canonic. Dreapta nu poate să elaboreze o doctrină monolitică, aşa cum procedează stânga, pentru că tutelează o sumă de doctrine (conservatorism, liberalism clasic, libertarianism, creştin-democraţie etc.)

Trebuie însă dă demaște mai întâi socialiştii deghizaţi, să îi aducă în spaţiul disputei ideologice şi ferm, fără să mai facă concesii, să asaneze dezbaterea. Adică să preia iniţiativa.

Articol apărut şi pe spunesitu.adevarul.ro. (aici)