Dialog epistolar(II): Relaţia Biserică - Stat

Dragă Bogdan,

După un prim dialog în care am abordat o temă sensibilă, nediscutată în spaţiul public niciodată la dimensiunile care se cuvin şi prin care am reuşit să strângem o sumă de impresii din partea unui public destul de numeros, îţi propun să abordăm un alt subiect, la fel de important şi poate la fel de ignorat în ultimii 21 de ani de tranziţie: relaţia Biserică-Stat.

De la început se cuvine să fac nişte precizări. Nu îmi doresc ca acest dialog să se poarte într-un cadru limitativ şi să confere pe de o parte perspectiva unui laic (a subsemnatului) şi perspectiva unui teolog (pe care ai putea să o întrupezi, date fiind coordonatele tale profesionale).

De asemenea, nu suntem de partea unui cult religios şi ne erijăm în „emisarii” acestuia, ci atitudinea noastră îmi doresc să fie cea pe care am “convenit-o” şi în cadrul primului dialog. Adică aceea de oameni liberi, fără pretenţia infailibilităţii opiniilor, însă cu convingeri ferme şi păreri pertinente.

Sigur, relaţia Biserică-Stat rămâne în continuare un subiect de discuţie şi în cadrul democraţiilor consolidate. Totuşi, în România, această dezbatere fie s-a purtat numai în parametri “partinici”, şi aici aş aminti expunerile Biserici Ortodoxe, direct interesată de acest subiect pentru a-şi legalize poziţia de biserică naţională, expunerile societatăţii civile ateiste, care a militat pentru o separare strictă a Bisericii de sfera politicului, expunerile confesiunilor religioase minoritare sau expunerile societăţii civile afectiv legată de Biserica Ortodoxă care, în genere, a avut aceeaşi abordare ca şi Biserica majoritară, fie a fost ocultată cu vicleşug de oamenii politici aflaţi la guvernare, nedispuşi să pună pe tapet un subiect sensibil care le-ar putea periclita din scorul electoral.

Nu mi-aş dori să impunem în discuţia noastră un model preconceput şi să discutăm pe marginea lui, ci mai curând îmi doresc să iniţiem o analiză echidistantă. Totuşi, pentru a şti de pe  ce poziţii discutăm, se cuvine să precizez că nu sunt de acord cu stricta separare a Bisericii de Stat(stricta separare nu este condiţia sine qua non a unei relaţii bune între Biserică şi Stat) şi nici nu sunt de acord ca Biserica majoritară să ocupe poziţie privilegiată şi să fie considerată instanţa morală la care ar trebui să se supună puterea seculară.

Condiţiile protejării legale a religiozităţii, dacă cetăţenii îşi doresc asta, trebuie să fie îndeplinite de către Stat. O democraţie autentică trebuie să respecte dorinţa majorităţii, respectând prin lege drepturile minorităţilor, iar dacă majoritatea îşi doreşte promoarea religiozităţii în spaţiul public (prin predarea religiei în instituţiile de învăţământ, prin afişarea crucifixelor în şcoli sau instituţii publice, prin plata salarială a personalului ecleziastic, prin ridicarea lăcaşurilor de cult) Statul trebuie să satisfacă această cerinţă. Am mai scris despre asta aici.

Totuşi, într-un climat ca acesta apare riscul  ca intruziunea statutului în viaţa cultelor să fie prezentă, dat fiind faptul că există tendinţa ca reprezentanţii puterii să controleze cultele care le finanţează.

Edificatoare în acest sens este atitudinea privilegiată pe care Statul român a avut-o faţă de Biserica Ortodoxă, în condiţiile în care Legea Cultelor prevede că “Cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice. Statul, prin autorităţile sale, nu va promova şi nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult” (art.9, pct.2).

Dacă ne uităm pe legea cultelor (Legea nr. 489/2006), putem spune că în România predomină un paradis democratic , iar spirital ecumenic al Statului domină prin avalanşa de articole care vorbesc despre “dreptul fundamental la libertate de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituţiei şi tratatelor internaţionale”. “Libertatea  religioasă  cuprinde dreptul oricărei  persoane   de a avea sau  de a adopta o  religie,  de a şi-o manifesta  în mod  individual sau  colectiv,  în public sau  în particular,  prin practicile şi  ritualurile specifice  cultului,  inclusiv prin educaţie  religioasă,  precum şi  libertatea  de a-şi  păstra  sau schimba  credinţa  religioasă”.

Practic, în România post-decembristă predomină un model cvasipluralist din punct de vedere al relaţiei Biserică-Stat.

În primul rând mi-e greu să văd necesitatea unui Secretariat de Stat pentru Culte, a cărui rol este de a verifica pe cei care aspiră să obţină statutul de cult religios recunoscut, pe baza unor criterii neştiute de nimeni. Eu nu văd necesitatea unei astfel de structuri, care este după calapodul celei din perioada comunistă. Dacă, totuşi, este necesar acest “filtru”, el cu siguranţă ar trebui să aparţină de juridic, nu de Executiv (Secretariatul pentru Culte este în subordinea Guvernului).

Apropos, de abia în 2006 a fost abrogată Legea Cultelor promulgată în 1949 de regimul comnist. Iată, timp de 17 ani România a funcţionat cu un cadru legislativ anacronic în acest sens.

De asemenea, nu văd necesare criteriile riguroase impuse asociaţiilor religioase care îşi doresc obţinerea calităţii de cult (funcţionarea timp de 12 ani neîntrerupt pe terioriul României, adeziunile a cel puţin 0,1% din membri cetăţeni români etc.). Manifestarea religioasă nu trebuie să fie îngrădită în niciun fel de Statul român, iar dacă există o structură asociativă voluntar care se manifestă religios (atât timp cât ea nu aduce atingere, “securităţii  publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”) consider că ea trebuie protejată de stereotipurile publice.

Catedrala Mântuirii Neamului (iată, un alt subiect de discuţie, putem fi mântuiţi la comun?) este un exemplu recent (deşi dezbaterea în jurul acestui subiect datează încă din 1877) că Statul român acordă o poziţie privilegiată Bisericii Ortodoxe. Alocând fonduri uriaşe pentru un proiect megaloman, în condiţiile în care apelul la austeritate este omniprezent şi în condiţiile în care o bună parte a societăţii s-a opus acestui proiect, Statul român a dat dovadă, din nou, că influenţa politicului asupra religiei si viceversa este un fapt real.

Acum, întrebarea este cum putem schimba acest statu-quo care mulţumeşte doar Statul (Biserica Ortodoxă nu e mulţumită pe deplin cu acest statut de membră a societăţii civile, deşi, de fapt, favoritismele guvernamentale o pot clasifica lejer ca fiind Biserică naţională)? Nu îmi repugnă a propri aceast model (al bisericii de Stat- sunt atâtea exemple: Grecia, Anglia, Danemarca,Suedia, Norvegia), însă cred că, pentru România, acesta numai reflectă realitatea post-comunistă. Consider că Biserica Ortodoxă Română a eşuat în a-şi îndeplini misiunea socială, iar pericolul cel mai mare pe care ea nu îl poate depăşi nu este reprezentat de alte culte religioase care câştigă teren vertiginos…ci este reprezentat de incapacitatea ei însăşi de a se erija în liderul spiritual al poporului român, în ciuda numărului mare de adepţi.


Răspunsul lui Bogdan Duca.
Dragă Răzvan,

Şi eu mă întreb ce rost îşi mai are existenţa unei instituţii precum Secretariatul de Stat pentru Culte, mai ales atunci când conducătorul acestui departament, aflat acum în subordinea directă a premierului (înainte era subordonat ministrului Culturii şi Cultelor)  este un teolog ortodox?  Din 1991 încoace, Secretariatul de Stat pentru Culte este condus doar de teologi ortodocşi, persoane încadrate nu doar în Biserica Ortodoxă ci şi în instituţii subordonate acesteia. Unul dintre aceşti secretari de stat a fost chiar preot, dacă mai ţin bine minte.
Ţin minte că în anul 2005, când Adrian Lemeni  a ajuns secretar de stat, am fost curios să văd cine mai lucrează în această instituţie? Am găsit acolo oameni care se aflau în sistem  încă din anii 70. Sper ca măcar pensia să îi fi scos de acolo, între timp. Desigur, în acel moment i-am scris un lung şi supărat mesaj lui Adrian Lemeni, mesaj care nu a primit niciun răspuns (cum era de aşteptat, de altfel).

Dar în România problema separării Bisericii de Stat nu ţine de o politică coerentă.  Aici, în spaţiul carpato-daunubiano-pontic, nu este loc nici de soluţii tranşante, nici de teoretizări prea subtile. Suntem un spaţiu ...de sinteză, nu?

Cred că există două tipuri de înţelegere a separării Bisericii de Stat, ambele născute din frământările politice şi revoluţionare de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.  Războiul de independenţă al Statelor Unite a dat naştere unei viziuni asupra societăţii care îl integrează pe Dumnezeu în toate aspectele esenţiale ale vieţii, într-un climat de deplină libertate religioasă.

Dar deşi Dumnezeu este prezent în toate actele fondatoare ale democraţiei americane, deşi credinţa este o temelie sine qua non pentru filosofia politică pragmatică americană,  Părinţii fondatori ai Statelor Unite au înţeles că este necesară separarea Bisericii de Stat.  Nicio Biserică nu  poate solicita drept de întâietate în faţa alteia şi nu poate să afecteze libertatea de expresie şi de manifestare a celorlalte.  Toate confesiunile şi religiile însă sunt chemate să participe nu doar la prezervarea acestei libertăţi utile tuturor ci şi la protejarea unui fond moral comun sintetizat de ultima parte a Decalogului.

În Franţa anului 1789, separarea Bisericii de Stat a fost înţeleasă ca fiind separarea completă a religiosului de societate, excluderea lui Dumnezeu din viaţa publică.  Revoluţia franceză a dorit să tranşeze radical chestiunea separării religiei de putere: aşa cum remarca şi un Albert Camus (care  nu poate fi bănuit că ar fi un contrarevoluţionar şi un reacţionar J ),  uciderea lui Ludovic al XVI-lea nu a fost un regicid ci s-a dorit a fi un ....deicid. Odată cu tăierea capului regelui „uns de Dumnezeu”,  revoluţionarii au dorit să ucidă orice influenţă a divinului în actul politic. 

Dar dacă vrei să scoţi pe Dumnezeu din  istorie, inevitabil scoţi şi morala propovăduită de credinţa în acesta...

Iată că au trecut câteva secole (pline de istorie foarte interesantă pentru subiectul nostru) şi în pragul mileniului trei vedem cum aceste două modele ale separării continuă să domine discursul public din orice democraţie.  Uniunea Europeană este fidelă modelului de la 1789 iar americanii sunt loiali, pe cât se mai poate, modelului stabilit de Părinţii fondatori.

România, ca să revenim la situaţia ţării noastre, a încercat şi încearcă sinteza dintre modelul premodern şi nedemocratic „bizantin”, al cezaro-papismului (sau „simfoniei”- împreună-lucrări, cum le place teologilor răsăriteni să o spună) şi celelalte  două modele despre care am făcut vorbire mai sus. Cum cele două modele nu sunt nici ele compatibile, îţi dai seama cât de mare este haosul.

O mare problemă a românilor este, după mine, confuzia voită făcută între Biserica Ortodoxă şi cam tot ce înseamnă cult sau religie în România.  Chiar şi noi, cei neimplicaţi în actul decizional, când vorbim de Biserică şi  Stat în România, avem în cap imaginea patriarhului Daniel.

Ca atare, orice discuţie despre relaţia Biserică-Stat pare să nu graviteze decât în jurul relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Statul român. Celelalte culte religioase sunt văzute ca un soi de organizaţii non-guvernamentale care nu merită prea mult interes.

Această situaţie ţine cumva de moştenirea principiului „simfoniei” bizantine. Numai o Biserică (care e musai să fie şi recunoscută ca „cea adevărată” de către autoritatea politică) poate să fie partenera Statului.  Iar BOR, ca să nu îşi piardă acest privilegiu, face tot ce îi stă în puteri ca să rămână partenera fidelă Statului.

Acest efort al BOR nu mai este însă unul avantajos din mai multe motive.  Mai întâi, Statul este din ce în ce mai puţin interesat să întreţină relaţia cu Biserica. Presiuni externe şi interne (de ordin economic şi electoral) fac  ca Statul să devină tot mai distant şi reactiv instituţional în raporturile sale cu Biserica.  O urmărire a istoriei relaţiei BOR cu Statul român modern va remarca cum în zorii României, Biserica a fost practic anexată de către Stat (domnia lui Cuza) fiind ulterior, în timpul Regatului, asociată prestigiului Statului (dobândirea autocefaliei şi ridicarea la rangul de Patriarhie, statutul de Biserică naţională şi prezenţa ierarhilor atât în Senat cât şi a Patriarhului ca regent şi premier).

Perioada comunistă, deşi oficial atee şi secularizantă, nu a îndepărtat Statul de Biserică. Patriarhul nu lipsea de la niciuna din ceremoniile oficiale ale Republicii Populare (şi mai apoi Socialiste) iar prezenţa sa în Marea Adunare Naţională  era garantată.

Nu mai vorbim de cadoul nesperat oferit de Statul comunist Bisericii Ortodoxe române: „unirea” forţată a greco-catolicilor şi o legislaţie anti-secte care practic  proteja BOR de riscurile prozelitismului.

Revoluţia din decembrie 1989 a marcat declinul acestei relaţii preferenţiale cu Statul. BOR pierde tot mai mult teren în faţa Statului, care nu mai poate să îşi protejeze favoritul cum o făcea înainte. Popularitatea Bisericii Ortodoxe este în scădere şi, după 150 de ani de complicităţi bizantine cu Statul, BOR se găseşte pus în situaţia de a nu avea nicio influenţă reală asupra societăţii româneşti. Practic, Biserica nu poate impune o agendă morală creştină politicienilor şi electoratului (a se remarca că unicul aspect electoral cu nuanţă creştină este ritualicul pupat al moaştelor pe care îş fac candidaţii).  

Dacă în 1996, opţiunea atee a preşedintelui Iliescu mai putea să impresioneze negativ electoratul, în anul 2004, autointitulatul candidat al dreptei, Traian Băsescu, se declara pro-gay, declara Biserica inutilă în relaţia cu Biserica şi se opunea construirii Catedralei patriarhale noi.  Niciuna din aceste accente agresiv anti-BOR nu l-au împiedicat să câştige mandatul prezidenţial.