PNL, încotro ?

La invitaţia lui Tudor Mihăescu voi face parte din echipa de redacţie a site-ului naţional-liberal.ro, demers online iniţiat cu scopul de a cerceta, dezbate şi analiza ansamblu de idei conţinute în gândirea şi doctrina liberală. Vă invit să-mi lecturaţi primul articol ! Aştept reacţii!

PNL, încotro ?

Ultimele isprăvi ale preşedintelui (declaraţia belicoasă la adresa Regelui Mihai, propunerea de reorganizare administrativă, modificarea Constituţiei – în general, toate elucubraţiile din mandatul său) şi reacţiile opiniei publice şi ale clasei politice cred că, într-un fel, au şi o coloratură pozitivă. Deşi dezbaterile reliefează mai degrabă patimi aprinse şi nu soluţii concrete, toată această tevatură poate (şi sper că o va face) limpezi puţin apele şi poate va clarifica unele aspecte care până acum, din pricina abuliei colective datorată tranziţiei, lipsei de cultură politică şi dezinteresului au fost ignorate sau aflate în penumbră.

Acum, de ce nu (?), se grupează monarhiştii şi republicanii, ies în evidenţă reformiştii, zărim pe cei cu apetenţă pentru valorile liberalismului sau conservatorismului, ne lămurim cu stângiştii sau putem identifica chiar şi elementele radicale din peisajul politic dâmboviţean.

Ceea ce pe mine mă interesează, însă, este viitorul dreptei şi liberalismului în România. Trebuie spus că, deşi PNL-ul a rămas fidel valorile dreptei de-a lungul ultimilor 21 de ani, nu a există încă o clarificare a doctrinei care să-i ghidează pe liberali în bătăliile politice. Anticomunismul fervent, îmbrăţişarea valorilor generale ale dreptei şi a statului de drept nu sunt suficiente. Integrarea în Uniunea Europeană şi afilierea la un grup parlamentar din PE nu a soluţionat ambiguitatea doctrinară a PNL-ului.

Din contră, dacă ar fi să ne uităm la poziţionarea ALDE în Parlamentul European, vedem că o putem încadra mai degrabă în tiparele stângii. Aşadar, afilierea la un curent european a Partidului Naţional Liberal nu numai că nu a clarificat aspectul doctrinar, ci mai mult a produs confuzie.

Sigur, la ultimul Congres, Crin Antonescu a candidat cu o moţiune de centru-dreapta (cu puternice şi binevenite accente conservatoare ), prin care a şi câştigat, în care multe aspecte de ordin doctrinar păreau soluţionate. Documentul respectiv, care oferă o întreagă paletă de răspunsuri la întrebări uzuale adresate de „nemultumiţii” care critică PNL-ul că se agaţă doar de valorizarea tradiţiei istorice, părea că oferă o direcţie de acţiune şi o identitate politică clară, însa a rămas în sertar şi nu s-a mai auzit nimic de el după. Alegătorul, în continuare, asimilează Partidul Naţional Liberal cu istoricul partid de secol XIX şi XX, acesta fiind principalul lucru care prin care este definit partidul Brătienilor la nivelul percepţiei publice.

Electoratul liberalilor, deşi pare-se că e unul fidel, nu votează pentru un corpus doctrinar coerent pe care PNL-ul îl propune, ci votează pentru nişte principii generale care fac referire la încurajarea iniţiativei private sau fiscalităţii reduse.

Aceste lucruri sunt îmbucurătoare, însă sunt suficiente ?

Cred însă că o viziune demnă de Europa obligă Partidul Naţional Liberal să fie mai ferm şi clar în privinţa conceptelor sale doctrinare. Alianţa cu Partidul Social Democrat nu trebuie să fie un motiv de reţinere, ci din contră. Există mai mult ca oricând riscul diluării imaginii pe care PNL-ul şi-a câştigat-o până în prezent. Liderii liberali trebuie să aducă mai mult în discuţie situarea PNL-ului pe dreapta eşichierului politic.

Detractorii care turuie într-una despre afilierea PNL-ului cu un partid socialist şi aluneacarea spre stînga sunt în mod cert tendenţioşi (că deh, îs detractori) şi nu ţin cont că măsurile propuse de USL până în prezent sunt în mod clar măsuri de dreapta (numai dacă ne raportăm la fiscalitate, propunerea USL-ului ar oferi cea mai reducă fiscalitate după `89).

În discursurile publice, liderii PNL fac, după părerea mea, exces la memorie când aduc în discuţie valorile politice care definesc acţiunea politică actuală, pledând mai curând pentru un discurs paseist

Totuşi, în contextul mondial al globalizării, într-un climat european al „porţilor deschise”, mai putem vorbi de un liberalism românesc aşa cum a fost el înţeles şi practicat de elitele liberale româneşti din secolul 19 şi 20?

Toţi liderii PNL se racordează la imaginea Brătienilor şi se autolegitimează ca liberali prin simplul fapt că sunt liderii unui partid care descinde din PNL-ul secolului 19 şi 20.

Este sănătoasă o astfel de abordare? Mai putem vorbi de un liberalism autohton, de un liberalism adaptat la realităţile româneşti? Putem vorbi de o a treia cale, de o politică de dreapta independentă de contextul mondial, de un liberalism naţional? Mai putem vorbi de acea acţiune politică a elitei liberale din secolul al XIX-lea când România de-abia se clădea sau de acea acţiune politică a elitei liberale din secolul al XX-lea traumatizată de exacerbarea naţionalismului sau de iluzia comunismului atunci când vorbim de clarificarea doctrinară a PNL-ului? Eu cred că nu. Descendenţa istorică nu poate oferi PNL-ului un argument doctrinar, ci mai degrabă oferă identitate şi legitimitate.

Dacă ar fi să facem o sondaj la nivelul omului de rând pentru a afla percepţia lui despre liberalism cred că ne-am îngrozi. Rezidurile gândirii marxiste şi, aşa cum am mai spus, lipsa de cultură politică, situează încă liberalismul ca o ideologie a celor egoişti, bogaţi, aparţinând unei tagme superioare din punct de vedere intelectual şi financiar, ca o ideologie neacesibilă omului simplu.

Propaganda comunistă şi lipsa unor dezbateri în spaţiul public (nerealizate, ce-i drept, de lipsa apetenţei pentru astfel de chestiuni a societăţii civile) a oferit liberalismului o aureolă mai degrabă negativă, egocentristă, a creat un mit fals ţesut în jurul liberalismului, care continuă să fie văzut ca o ideologie a capitaliştilor şi a banului, în fond, ca o ideologie de clasă. Lucru cât se poate de fals care poate fi combătut prin simplul fapt că liberalismul propovăduieşte egalitatea în faţa legii şi egalitatea şanselor.

Şi totuşi, unde se plasează Partidul Naţional Liberal? O abordare a liberalismului clasic, care are în centrul filozofiei sale persoana individuală cu libertăţile sale, indiferent de naţionalitate, rasă, confesiune religioasă, etnie sau opţiuni politice, este compatibilă cu viziunea PNL-ului de astăzi? Dacă da, atunci, cred eu, componenta naţionalismului etnicist – pentru că da, dacă facem referire la naţionalismul promovat de liberali în perioada antebelică şi interbelică vorbim de un naţionalism în care pe primul loc este pusă etnicitate – nu îşi mai găseşte loc în orientarea PNL-ului. Cazul secuimii este edificator în acest sens.

Cum împăcăm valorile conservatoare şi creştin-democrate alături de valorile libertarianismului şi a liberalismului clasic? Pot fi toate acestea, care ar necesita fiecare o dezbatere separată, să fie încadrate într-un corpus doctrinar unitar şi explicit asumat de către PNL?

În atare condiţii, cred că articularea doctrinară a Partidului Naţional Liberal este, după părerea mea, un obiectiv major (dacă nu primordial).

Ambiguitatea doctrinei ce stă în spatele PNL-ului nu poate fi productivă, în condiţiile în care farsa Băsescu, cu un discurs ce poate fi încadrat în toate tiparele ideologice (inclusiv cele de sorginte radicală!) ne obligă să fim mai atenţi la ideile proliferate în spaţiul public de oamenii politici şi să evităm în viitor ascensiunea unor astfel de mutanţi politici.