Cutremurul din Japonia

Citeam într-o carte că " monstruozitatea actului de la 11 septembrie 2001 a scos la lumină superficialitatea unei întregi societăţi. Competiţiile sportive profesioniste au fost suspendate, comicii diverselor televiziuni şi-au întrerupt emisiunile, iar reclamele au incetat să mai fie difuzate. Am văzut, într-o străfulgerare, cât de lipsită de sens este o mare parte din viaţa noastră. Faptul că trei mii de oameni plecaseră la lucru ca de obicei pentru a nu se mai întoarce niciodata acasă ne-a reamintit că suntem nişte simpli muritori. Soţi si soţii aveau sa se răzgândească în privinţa divorţului; mame si taţi şi-au reorganizat programul pentru a-şi petrece mai mult timp alături de copii. Oamenii au inceput, apoi, pentru o perioadă, sa vină la biserică în număr tot mai mare.
Şocul a pus noţiuni precum bine şi rău, moarte şi viaţă, sens şi absurditate într-un contrast atât de radical încât nu ne-a ramas să căutam răspunsuri decât la acei oameni - pastori, preoţi, rabini - care ne avertizaseră de atâtea ori să nu ne construim casele, şi cu atât mai puţin zgârie-norii, pe nisip.".

George Orwell rememora într-una din scrierile sale:
"Îmi amintesc de viespea căreia îî jucasem o festă cam nemiloasă. Se ospăta cu gemul de pe farfurie, când am socotit să îi spintec trupul în două. N-a părut să o deranjeze, văzându-şi mai departe de ale ei în vreme ce din esofagul tăiat se scurgea un firişor lichid de dulceaţă. Abia când a încercat să-şi ia zborul şi-a dat seama, cu groază, de ceea ce i se întâmplase. Acelaşi lucru se întâmplă cu omul modern. Ceea ce i s-a amputat,însă, acestuia este sufletul."

Învăţăm oare din drama niponilor ceea ce se cuvine? Sau ne vom continua, imperturbabili, rutina cotidiană ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat?