Frânturi de polemică creştină

În urma articolului precedent am intrat într-o interesantă polemică cu un bun prieten, iar discuţia noastră a ajuns până la punctul în care el desfiinţa religia şi importanţa Bisericii creştine, facându-le responsabile de faptul că „sunt cele mai utile mase de manevră a maselor”. Astfel de retorici îmi sunt cunoscute, chiar eu susţinând o astfel de abordare cu ceva timp în urmă. Spre deosebire de ceilalţi „răzvrătiţi” împotriva Bisericii şi împotriva creştinismului pe care i-am întâlnit, partenerul meu de discuţie stăpânea date şi informaţii care veneau să întărească afirmaţiile lui.
În primul rând consider că o cunoaştere măcar sinoptică a descendenţei noastre spirituale este indicată şi necesară în condiţiile te implici într-o dispută teologică, mai ales că de spaţiul religios sunt legate aproape toate aspectele identitare ale societăţii noastre( cultură, tradiţii, obiceiuri), iar evenimente istorice ale civilizaţiei apusene nu pot fi interpretate fără o corelare cu factorul creştin.
O abordare pesimistă, în care rolul Bisericii creştine este desfiinţat şi apostrofat pe baza evenimentelor istorice hegemonice şi barbare la care a participat (războaiele religioase, cruciadele, Inchiziţia etc ) – abordare împărtăşită de prietenul meu - este pusă în contrast cu o abordare mesianică, în care rolul şi activitatea Bisericii creştine este considerată parte a planului divin în conflictul ascestuia cu răul, iar finalitatea acestui plan o constituie momentul fatalist al venirii lui Hristos – teză susţinută de mine.
Deşi astfel de polemici sunt greu de purtat, în condiţiile în care unul susţine ateismul şi blamează aportul creştinismului la procesul istoric, iar altul susţine o perspectivă creştină asupra istoriei şi subliniază importanţa creştinismului la edificarea unei civilizaţii sănătoase, argumente pro şi contra se pot găsi mereu.
O abordare laică asupra istoriei limitează desfăsurarea sa la o ciclicitate perpetuă, în care evenimentele se petrec spontan, iar procesul evolutiv se rezumă la naştere, adolescenţă, maturitate, decădere, moarte. Oamenii, imperiile, civilizaţiile trec prin acelaşi proces ciclic. În asemenea abordare părerea mea este că (...) "omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi nu merge spre nicăieri” , ca să-l citez pe Petre Ţuţea.
Colegul meu susţinea că poate următorul pas al istoriei este ca islamismul să învingă, aşa cum a învins creştinismul de-a lungul ultimelor două milenii.
O astfel de abordare nu numai că nu o împărtăşesc, dar o consider şi periculoasă în condiţiile în care conştienţa unui fenomen care atentează la identitatea culturală şi religioasă a spaţiului apusean (exemplul islamismului) nu este stopat din faşă, iar această atitudine ”politically corectness” o cataloghez drept indiferenţă.
O abordare creştină asupra istoriei, pe care o susţin, relevă prezenţa lui Dumnezeu în procesul istoric. Creaţia îî este atrbuită lui Dumnezeu , iar misiunea lui Hristos pe cruce este garanţia victoriei finale a planului divin, odată cu ce-a dea doua venire a Lui. Ceea ce dă sens existenţei, scop şi substanţă. Creştinii se angajează de partea lui Dumnezeu in planul Lui, iar recompensa este viaţa veşnică. O astfel de abordare presupune o recunoaştere a suveranităţii Creatorului în care omul este salvat prin harul divin. Spaţiul sacru în care Dumnezeu s-a revelat (Biblia) mărturiseşte că nu garantează că acest proces se va desfăşura într-un cadru integru şi lipsit de defecţiuni, iar momentele din istoria Bisericii folosite ca argumente împotriva creştinilor nu trebuie să ducă la demobilizare. Însă parcă e mai fericită asemenea ipostază, nu? :)

P.S. Am discutat cu persoana în cauză şi i-am cerut acordul să public un articol plecând de la discuţia noastră, să nu fiu acuzat că postez discuţii personale ;P.