Colegul

Cand eram în clasa a IV-a am cunoscut un băiat, nu îi mai ţin minte numele, foarte bizar şi interesant pentru mine. Rămăsese repetent vreo 2 ani şi conducerea şcolii l-a repartizat la noi în clasă. Era voinic, cu o faţă parcă arsă de soare şi bătătorită.

Nu vorbea niciodată, nici cu cei din clasă, nici cu învăţătoarea.
În pauze, când toţi ne ridicam grăbiţi din bănci, cârcotind unii cu alţii si râzând zgomotos, el rămânea înlemnit, cu capul plecat, de multe ori mâzgâlind sfârşitul caietelor cu mişcări aproape robotice.

Când învăţătoarea îl întreba ceva, se ridica în picioare, lăsa capul plecat şi nu schiţa niciun gest. Învăţătoarea aproape ca îl implora sa îi spună ceva, dar pentru el, ea parca nici nu exista. Stătea nemişcat, ca o stană de piatră în faţa ei.

La sfârşitul orelor îşi strângea ghiozdanul negru, prafuit, pe alocuri pătat cu pete albe(acum, când scriu, îmi dau seama că e de la var) şi extrem de uzat, se ridica agale din bancă si, fara să se uite în stanga şi-n dreapta, ieşea pe uşa clasei şi pleca ...nu cu paşi grăbiti. Păşea molcom, impasibil şi neimpresionat de forfota din jurul lui. Îşi urma calea spre uşa clasei indiferent la tot ce se întampla în jur, de parcă noi am fi invizibili. Sau el ...

Când intra în clasă dimineaţa nu se uita la nimeni, ci doar îşi vedea de drumul până în banca ( stătea la perete, în ultimul rand ) , se aşeza calm şi, daca mai trebuia să aşteptăm învăţătoarea, se apuca de desenat/mâzgâlit sfarşitul caietului.
Câteodata lipsea de la şcoala cu săptămânile, iar cand revenea se comporta de parcă nimic nu s-ar fi intamplat. Nu saluta pe nimeni şi nici măcar nu răspundea la salutul celorlalţi din clasă. Profesoara tot îi spunea să vină cu părinţii la şcoală să discute situaţia lui, dar parcă vorbea singură.

Eu, din nu ştiu ce motive, eram fascinat de el. Mi se părea ca întruchipează maturitatea, seriozitatea şi calmul oamenilor mari. Eram impresionat, deşi avea o privire şi un chip agresiv, chiar respingător, de simplitatea gesturilor şi a mişcărilor. Îl urmăream atent, discret şi parcă obsedant. Eram curios să-mi cunosc noul coleg misterios, deşi trecuse cred 3-4 luni de când venise în clasa şi nu schimbasem o vorbă cu el. Ceilalţi îl considerau un ciudat si erau speriaţi de persoana lui, mai ales că era mai mare ca noi (ca vârstă, însă mai ales din punct de vedere fizic ).

Într-o zi, venind acasă de la un coleg la care fusesem sa jucăm Terminator pe TV, l-am vazut în curtea unei case în construcţie. Căra o roabă şi se mişca fără cadenţă, clătinându-se, cand în stânga cand în dreapta, din cauza greutaţii şi din cauza terenului denivelat.Avea un tricou prăfuit şi o bluza legată de şold.

După aia, la vreo 1 săptamână distanţă, învăţătoarea ne-a dat o veste tristă. Mama lui, care suferea de o boala cumplită, a murit. Suferea de o boală care o ţinuse la pat timp de ani buni.

De atunci, nu l-am mai văzut la şcoală. Apoi am aflat de la un coleg că taică-su era un beţivan şi îl trimitea la muncă, iar ceilalţi fraţi (vreo 7 la număr) erau prin alte ţări la furat. Că maică-sa era chinuită de o boală care o ţinea la pat şi singurul care avea grijă de ea era el.

Ieri l-am văzut pe o bancă, în Centru. Stătea nemişcat, cu privirea unui orb - nici în sus, nici în jos. Avea aceeaşi privire, aceeaşi mimică a feţei din clasa a IV-a care nu sugera nimic. Privea in gol şi părea ca stropii rari de ploaie nu-l deranjau deloc.
Oare ce-o mai fi făcând?


Asculta mai multe audio Muzica